prea tarziu

Nu pot si nu vreau sa te construiesc eu, pentru ca te-as strica. As fabrica un prototip plin de imperfectiunile mele ce s-ar lipi nonsalant de mine si atat.
Dar nu pot sa opresc nici timpul, nu pot sa te fac eu sa te simti viu si sa stii cum unul se trasforma in doi si apoi doi in unul.
Nu pot sa opresc nici prea tarziul.
Pot doar sa urlu cu disperare in toate formele ceea ce sunt si sa sper ca ma vei intui cumva.
Am avut atatea prea tarziuri , le stiu atat de bine. Mi s-au tatuat pe unde-au apucat, pe unde le-a prins timpul. Si  au ramas asa, eterne , implantate bine, de nesters.
De acolo nu mai poti face nimic, stricaciunea aia putreda acolo isi are locul pentru totdeauna si vrei nu vrei ramai cu ea.
Toate momentele nespuse si nefacute se deruleaza calm in spre un prea tarziu. Nu se mai intorc niciodata .  Nu mai au cum. Sunt transformate, difuze, perimate.

Tu? Nu stiu, cred ca te bazezi prea mult pe eternitate si ai cateodata capacitatea asta fabuloasa de a uita. De a sterge zile din calendar ca si cum n-ar fi existat, doar pentru ca n-ai stiut ce sa faci cu ele sau le-ai administrat prost.
  In mod frivol te descotorosesti de tot de la o zi la alta si aproape ca ai incetat sa mai lupti. Cum sa lupti daca nu stii pentru ce?
Tu ai un timp propriu, dar chiar si asa te  banuiesc de un etern ce il vei cara cu toata suma ce-ai experimentat si cu toate stersaturile tale .