Ti-am povestit vreodata cum am reusit sa-mi pierd sufletul in zapada? Nu cred s-o fi facut pentru ca nici eu nu am stiut pana acum.
Cum am recapatat amintirea asta? Banal, intr-o secunda turbata, cand bulgarele ala m-a lovit atat de tare si atunci am stiut. Am vazut cu mintea, cu ochii, cu sufletul tot ce s-a intamplat in iarna aia fatidica.
Era povestea unui an nou, pentru ca asa spunea calendarul agatat pe perete, dar pentru mine semana cu toti ceilalti care il precedasera de un timp incoace.
Totul era la fel si aproape ca incepusem sa ma gandesc ca poate, cine stie, asa o sa ramana pentru totdeauna. Trecuse prea mult, depasisem toate termenele posibile si imposibile. Nu mai avea nici un rost sa mai anticipez, sau sa astept sfarsitul ala de care ma temusem atat si de atata timp.
Era totul construit asa, in planuri si bucatile de real chiar le puteam tolera cu succes, fix cat imi permiteam.Continuam, ma obisnuisem, ma adaptasem in sistemul asta.
Si atunci s-a intamplat...a fost telefonul ala care m-a conectat prin firul lui invizibil la tot ce reusisem sa neg atata timp. Mi-a decupat toate schemele si mi-a transmis realitatea.
Se terminase totul, venise finalul, ala pe care in nebunia mea , printre stategiile mele de aparare il vazusem cateodata ca pe ceva bun.Pentru ca de ce nu?..Doar avea sa puna capat unei suferinte..De ce nu putea sa fie ceva bun?
Problema era doar ca , acum , ca se terminase, eu am stiut ca nimic , nici o anticipare, nici o transformare nu fusese ceea ce ar fi trebuit sa fac de-atata timp. Negasem totul si amanasem inevitabilul.Si uite-l! era aici, cu mine, langa mine, prin mine. Era aici cu toate regretele lucrurilor nefacute si nespuse cu miile de vinovatii aparute brusc , de undeva , care ma invadau apocaliptic.
Acum vedeam totul, durerea celorlalti, toate sufeletele alea ce se zbatusera atat sa supravituiasca.
Unde eram eu?
Din toata compasiunea, din tot spectacolul ala nu am putut sa aleg nimic. Nu aveam o schema pentru asta, era fix punctul in care totul devenea iesit din tipar si chiar nu am stiut ce sa fac.
Poate ca ar fi trebuit sa dau drumul la tot ce era acolo, sa se duca , sa iasa, dar nu am facut-o.
Era prea mult zgomot si nu ma puteam gandi decat cum sa fac sa dispara toate astea.
Clopotele alea imi izbeau in timpane si parca nu se mai opreau.
Nu stiu cum, dar deodata s-a facut liniste.Apoi a inceput sa ninga. Parca era o poveste, povestea mea, pe care mi-o dorisem atat. Totul s-a acoperit de liniste si de zapada.Florile, crucile, pamantul, strazile, casele...s-au albit toate.
Si atunci l-am pierdut....a iesit din mine, fara sa-mi dau seama si s-a ascuns prin omatul ala proaspat.
Cred ca l-am si cautat o vreme, dar apoi am inceput sa ma obisnuiesc asa, fara el, doar cu nopti albe si zile albastre
Apoi am uitat ca l-am avut vreodata. Mai clipocea cateodata urmele din amintiri, ca si cum ceva ar fost pe acolo, dar parca ma ardeau si le alungam repede.
Si acum, dupa atata vreme si atatea ninsori topite, uite-l, ca s-a intors la mine. A stat ascuns in fulgul ala si si-a creeat propria eternitate, luptand sa nu se mai topeasca, asteptandu-ma.
Acum ma umple si imi reinventeaza amintirile.Acum pot sa le vad pe toate.
