palarie

 Plaja ma acapara cu un calm debordant, iar totul intra brut in capul  meu , descoperit, fără pălărie .
Toate scoicile erau in capul meu... si șezlongurile si umbrelele...Nisipul se incapatana sa zburde dezmembrat in paricule mici de cuart si sa umple golurile.
De oameni nu prea am ce sa va povestesc, erau transformati in holograme, erau calculati si increzatori in tot, nu-i interesa capul meu.
Incepeam sa migrez spre ceva ce ma umplea din ce in ce mai tare ....simteam explozia iminenta si era evident ca  nu ma puteam impotrivi abuzului asta de forte. De ce erau toate acolo, in capul meu si ce vroiau de la mine?
 Si atunci mi-a soptit o umbrela:
- Auzi , tu palarie ti-ai luat ? ar trebui sa te acoperi cu ceva, e cald, e foarte cald....stii , toata viata ta e in cap, ar trebui s-o protejezi .
- De ce ar trebui sa-mi ascund viata sub o palarie? Ea trebuie sa fie libera, ea trebuie sa ia tot ce i se da...nu am nevoie de palarii , nu am nevoie sa ascund nimic...
- Tu, prostanacule, tu inca ai incredere in bine, tu inca vezi doar plusuri si armonie , tu inca crezi ca poti sa ai tot...
- Oare?

      In acel moment am decis sa port palarie.